Oltenia

Sunt foarte apropiată de un coleg de serviciu. Eu am 21 de ani. El este mai mic cu doi ani, dar nu contează. M-am obişnuit ca iubiţii mei să tot plece in armata, iar când vin ei acasă, eu să duc altul la gară cu valiza în mână…

De data asta, însă, povestea de iubire m-a prins foarte tare şi am ajuns să vorbim de căsătorie. Am depus actele la Primărie. Peste 12 zile voi spune DA!

Peste câteva ore e cununia mea civilă! Este 2 noaptea, sunt în gară şi… aştept trenul spre orasul meu natal! Colegul meu a venit să mă implore să nu plec. Nu pot să vorbesc, nu ştiu ce să-i spun, nu ştiu nici eu de ce plec.

Vine trenul meu… băiatul are obrajii plini de lacrimi. Arată ca un copil părăsit. Şi chiar aşa şi este, un copil părăsit. Mi se rupe inima de el, dar chiar trebuie să plec!

Vagoanele trec pe lângă mine din ce în ce mai încet…Trenul se opreşte într-un scârţâit cumplit; mi-am amintit, nu ştiu de ce, de Anna Karenina lui Tolstoi…

În faţa mea, uşa deschisă a unui vagon.Urc fără să ezit, fără să mă uit în urmă…

………………

Până să plece trenul, deja îmi găsesc un loc…, pe hol. Lângă un soldat!

Îmi lipseşte ceva, sunt agitată. Când mă uit la soldatul de lângă mine, îmi dau seama că-mi lipsesc ţigările. El are un kent la ureche. Înghit în sec şi-l întreb dacă trenul ăsta are vagon restaurant. Spune că nu ştie. Renunţ. Intrăm amândoi într-un compartiment şi ne culcăm, fiecare pe câte o banchetă. La şapte dimineaţa, intr-o statie, scandal în compartiment. Cineva trage de mine să mă ridic. Ripostez verbal, dar ies pe culoar. Ce era să fac?! Eu am bilet fără loc.

Soldatul iese după mine şi-mi spune că se cunoaşte că sunt olteancă după cum am reacţionat. Mă uit la el, gata să-i zic şi lui câteva, dar zâmbeşte candid şi-mi mărturiseşte că şi el e oltean, încă unul de 24 de karate, din Tg. Jiu!

Povestim până îmi amintesc iar de ţigări. Mă duc la vagonul restaurant şi cumpăr un pachet de Amiral, ţigările mele preferate. M., soldatul oltean, îmi ia ţigările rând pe rând şi le aruncă pe fereastră. Ne amuzăm. El nu fumează şi nu înţelege de ce fumez. Nu pot să îi explic.

La destinatie îi promit că îl sun la unitate. Mai are o săptămână de armată şi pleacă acasă.

Trec patru zile. Am uitat de M. În curtea spitalului unde sunt internată, la Hematologie, un cal paşte şi nu ştiu prin ce analogie îmi amintesc de soldăţelul meu din tren. Îl sun. Nu îi vine să creadă că eu sunt. Apare la mine la spital. Cu flori.Vorbim…

Mă pupă pe obraz şi fuge.

Ies din spital şi mă plimb cu M. prin cartierul copilăriei mele. Ne ducem pe dealul Bisericii Calvaria, urcăm „drumul crucii”, ne aşezăm  pe iarbă şi ne sărutăm. M. se liberează peste câteva zile. Pleacă în Oltenia lui.

Mama vine în oras după mine. Urmează să ne întoarcem şi noi în Oltenia, unde locuim amândouă…

Sunt încă foarte bolnavă de boala mea de sânge şi hotărăsc să scot splina in capitala. Mi se spune că este singura soluţie ca să nu mor.

M. îmi scrie … Plâng de spaima operaţiei. Şi pentru că m-am îndrăgostit nebuneşte de un soldat. Măcar pe el nu trebuie să îl mai duc la gară cu valiza…