Recicleaza si tu!

0
Imi place ideea de a recicla ambalaje. M-am obisnuit sa colectez selectiv ambalaje cand am venit in America. De peste un an reciclez si mai selectiv pentru ca stand la casa am posibilitatea aceasta, pacat ca cei care se ocupa de ridicarea gunoiului nu o fac tot selectiv si atunci cand incarca gunoiul in masinile lor mari uite ca oamenii chiar au facut un efort. Dar pana la urma acest lucru nu ar trebui sa ne descurajeze. desi pare un joc, cum ar fi dora jocuri, selectarea selectiva a deseurilor nu este deloc un joc si poate fi salvatoare de vieti pentru urmasii nostri.

Pentru a proteja Planeta Pamant cu resursele ei limitate, pentru a avea grija de calitatea vietii copiilor copiilor nostri,

HAI SA COLECTAM  SELECTIV AMBALAJELE!

Sustin Colectarea Selectiva si imi doresc din ca din ce in ce mai multa lume sa inceapa sa o faca, asa pe viu, nu doar in jocurile 3D :)

Hai Romania, stiu ca poti! VREI?

Multumesc!

Oltenia

0


Sunt foarte apropiată de un coleg de serviciu. Eu am 21 de ani. El este mai mic cu doi ani, dar nu contează. M-am obişnuit ca iubiţii mei să tot plece in armata, iar când vin ei acasă, eu să duc altul la gară cu valiza în mână…

De data asta, însă, povestea de iubire m-a prins foarte tare şi am ajuns să vorbim de căsătorie. Am depus actele la Primărie. Peste 12 zile voi spune DA!

Peste câteva ore e cununia mea civilă! Este 2 noaptea, sunt în gară şi… aştept trenul spre orasul meu natal! Colegul meu a venit să mă implore să nu plec. Nu pot să vorbesc, nu ştiu ce să-i spun, nu ştiu nici eu de ce plec.

Vine trenul meu… băiatul are obrajii plini de lacrimi. Arată ca un copil părăsit. Şi chiar aşa şi este, un copil părăsit. Mi se rupe inima de el, dar chiar trebuie să plec!

Vagoanele trec pe lângă mine din ce în ce mai încet…Trenul se opreşte într-un scârţâit cumplit; mi-am amintit, nu ştiu de ce, de Anna Karenina lui Tolstoi…

În faţa mea, uşa deschisă a unui vagon.Urc fără să ezit, fără să mă uit în urmă…

………………

Până să plece trenul, deja îmi găsesc un loc…, pe hol. Lângă un soldat!

Îmi lipseşte ceva, sunt agitată. Când mă uit la soldatul de lângă mine, îmi dau seama că-mi lipsesc ţigările. El are un kent la ureche. Înghit în sec şi-l întreb dacă trenul ăsta are vagon restaurant. Spune că nu ştie. Renunţ. Intrăm amândoi într-un compartiment şi ne culcăm, fiecare pe câte o banchetă. La şapte dimineaţa, intr-o statie, scandal în compartiment. Cineva trage de mine să mă ridic. Ripostez verbal, dar ies pe culoar. Ce era să fac?! Eu am bilet fără loc.

Soldatul iese după mine şi-mi spune că se cunoaşte că sunt olteancă după cum am reacţionat. Mă uit la el, gata să-i zic şi lui câteva, dar zâmbeşte candid şi-mi mărturiseşte că şi el e oltean, încă unul de 24 de karate, din Tg. Jiu!

Povestim până îmi amintesc iar de ţigări. Mă duc la vagonul restaurant şi cumpăr un pachet de Amiral, ţigările mele preferate. M., soldatul oltean, îmi ia ţigările rând pe rând şi le aruncă pe fereastră. Ne amuzăm. El nu fumează şi nu înţelege de ce fumez. Nu pot să îi explic.

La destinatie îi promit că îl sun la unitate. Mai are o săptămână de armată şi pleacă acasă.

Trec patru zile. Am uitat de M. În curtea spitalului unde sunt internată, la Hematologie, un cal paşte şi nu ştiu prin ce analogie îmi amintesc de soldăţelul meu din tren. Îl sun. Nu îi vine să creadă că eu sunt. Apare la mine la spital. Cu flori.Vorbim…

Mă pupă pe obraz şi fuge.

Ies din spital şi mă plimb cu M. prin cartierul copilăriei mele. Ne ducem pe dealul Bisericii Calvaria, urcăm „drumul crucii”, ne aşezăm  pe iarbă şi ne sărutăm. M. se liberează peste câteva zile. Pleacă în Oltenia lui.

Mama vine în oras după mine. Urmează să ne întoarcem şi noi în Oltenia, unde locuim amândouă…

Sunt încă foarte bolnavă de boala mea de sânge şi hotărăsc să scot splina in capitala. Mi se spune că este singura soluţie ca să nu mor.

M. îmi scrie … Plâng de spaima operaţiei. Şi pentru că m-am îndrăgostit nebuneşte de un soldat. Măcar pe el nu trebuie să îl mai duc la gară cu valiza…

Copilăria – Adolescenţa

0
Trenul aleargă pe Valea Oltului, printre munţi. Crengile izbesc geamul vagonului şi râd infiorată, bucuroasă că mă aşteaptă trei luni de vară la bunica mea, în satul copilăriei mele.

Trei luni! Trei luni departe de oraş, de praf, de zgomot, de şcoală, de asfalt. Trei luni printre oltenii mei, cu vorba lor iute şi aspră, mirosind a lut frământat cu ploaie de vară.

Trei luni cu Dor, iubirea mea de la zece ani. La toamnă merge în armată, trebuie să fie cea mai frumoasă vară pentru noi, să ne ţină până se va libera.

Am 16 ani şi jumătate. Sunt drăguţă, sănătoasă, isteaţă şi veselă. Iubesc cu tot sufletul meu şi cred în viaţă, în şansa mea.

Ştiu că mulţi băieţi din sat sunt îndrăgostiţi de mine.

Seara, la căminul cultural, la film, flăcăii se întrec în gesturi şi priviri cu subânţeles. Eu am ochi pentru Dor, dar el nu luptă pentru mine. Fuge şi mă lasă să mă descurc singură cu atâţia admiratori. Râd şi mă las rasfăţată de privirile lor lacome.

Nu e nimic trivial în ceea ce mă înconjoară, nimic să mă facă să mă ruşinez.

Am crescut cu toţii şi ne furişăm priviri curioase, uimiţi cât suntem de altfel. Uimiţi şi speriaţi în acelaşi timp. Speriaţi de ceea ce simţim. E o beţie de fericire, de bucurie sălbatica.

Dincolo de luminile căminului cultural e întunericul, necunoscutul care ne atrage, dincolo sunt dealurile, viile cu ciorchinii de-abia înmuguriţi, dar promiţând o beţie din rodul lor, aşa cum noi doar ghicim beţia simţurilor din anii ce vor să vie…

Prea repede vine toamna, prea repede a trecut şi vacanţa asta!

Mă întorc în oraşul meu … Începe şcoala. Dor pleacă în armată. Sunt atât de singură! O sa ma apuc de epilare definitiva ca sa pot sa imi ocup timpul cu ceva.

Suicidul

0

Vâjâitul din urechi se intensifică până la durere. Lumina începe sa pălească. Lucrurile să se amestece şi să îşi piardă sensul, marginile obiectelor contopindu-se într-o ciudată unduire….

Îmi simt obrajii răcindu-se şi spaima punând stăpânire pe mine. Iau un pahar şi dau drumul la apă caldă până la jumătate, torn sare. Beau. Vomez diazepam dizolvat. Mâinile îmi sunt înţepenite, degetele chircite pe pahar, unghiile albastre. Mă gândesc că o să mor şi simt panica inundându-mi creierul. Caut un cotlon să mă ascund de groaznicul adevăr;  plămânii nu mai ştiu să respire, îi simt grei şi mă dor coastele încercând să îi fac să primească aer. Inima îmi bate cu o viteză care mă ameţeşte, creierul ţipă după ajutor. Ochii nu mai văd decât înainte, caută speriaţi prin tunelul de slabă lumină ce se îngustează  tot mai mult. Ştiu că sunt ultimele clipe, ştiu că nu asta am vrut, ştiu că deja e prea târziu pentru orice, chiar şi pentru a mai cere ajutor, chiar şi pentru cei care ar încerca să mi-l dea…Îmi pare aşa de rău…

Liniştea mă învăluie şi teama dispare odată cu lumina. Nu mai e o lumina puternica asa cum e la epilare definitiva.

Acum e Întuneric!

…………………

remember´89

0
Îmi e nu ştiu cum, acum, să realizez că eu, în decembrie ’89 am stat la televizor şi mă temeam că Ceauşescu ar putea da buzna în casa mea, ( locuiam în Târgovişte ).

Nici după ce l-au împuşcat nu credeam că s-a dezamorsat bomba de sub noi. Dar toate, toate le-am simţit în casă. O singură zi, în 26 decembrie, am ieşit la COS Târgovişte să duc mâncare bărbatului, care păzea acolo casieria, că banii…, mă rog, era un obiectiv, nu? Şi eu cu fratele meu alergam pe sub gloanţe, se trăgea al naibii, dar nu vedeam decât trasoare şi alea erau mute. Noi nu aveam niciun fel de echipament de protectie. De unde veneau gloanţele n-am înţeles. Atunci a murit un vecin de-al meu, ca un prost. S-a urcat pe o macara şi toţi au zis că e „duşmanul”. Şi-au tras!

Tot alergând pe sub gloanţe, mi se părea ca Sergiu Nicolaescu „trage” una din scenele lui preferate; se trăgea aiurea iar noi am ajuns gâfâind prin zona Micro XI, unde o „patrulă” de civili cu banderole la mână, cu puşti, vreo trei bine băuţi şi puşi pe omorât, ne-a somat să stăm pe loc. Instinctiv am simţit că GATA! Şi ar fi fost GATA! dacă unul dintre ei nu l-ar fi recunoscut pe frate-meu: „Bă, lasă-i dracu’, ăsta e un cunoscut de-al meu”, şi ne-am dus „dracu”, dar nu mai ştiu nimic despre ziua aceea. Muiere fricoasă, sau nu, poate absurdul situaţiei m-a şocat.

Muream fără să ştiu cine sunt ĂIA…, nu conta atunci DE CE, mă obseda: CINE ERAU EI?

Şi acum stau şi mă gândesc: oare în ziua aia or fi omorât ei pe cineva?

Mi-e frică să răspund tot eu. Să răspundă ei! Dar ce’s proşti?! Cu nourile CODURI PENALE, CIVILE, etc…TE POMENEŞTI C-OR FI EROI!

Nu-i aşa că aş fi putut fi şi eu un EROU… POST MORTEM sau un erou schilod?

Nu, eu nu, ar fi fost o stupizenie! Stai toată revoluţia la televizor şi când ieşi pe stradă te împuşcă ĂIA sau ĂIA…, că toţi erau “ĂIA”, unii şi… aceiaşi.

Acum da, acum toţi suntem eroi, mai ales cei din faţa televizorului. Dăm sonorul mai tare la reclamele cu bunătăţi şi nu mai auzim deloc ghiorăitul maţelor. Pentru aceştia de acum, nu votează nimeni…nimic?!