Relatia ca una de afaceri

Cum ar trebui sa arate o relatie? Habar nu am! Stiu doar ca e destul de dificil, odata ce inaintezi in varsta, sa te obisnuiesti cu un om indiferent care este caracterul lui (bun sau rau) si asta pentru ca ai din ce in ce mai multe tabieturi care trebuie respectate cu sfintenie, iar cel de langa tine nu face decat sa iti dea intreaga lume peste cap ceea ce inseamna frustrari acumulate pentru tine.
Asa mi se intampla mie in ultimul timp. Desi imi place ca ma aflu intr-o relatie cu un om deosebit mi se pare ca toate obiceiurile mele sunt date peste cap din ce in ce mai mult, iar toata lumea mea a fost intoarsa cu fundul in jos. Ce-i drept, dupa mai multe luni de relatie, incep sa se aseze lucrurile si sa apara tabieturi comune pe care poti sa le indeplinesti fara nicio grija. Dar, momentan, mi se pare ca traiesc un razboi care nu face decat sa stabileasca care isi respecta mai mult obiceiurile. Mi-as dori sa nu mai fie asa, iar aceasta perioada de inceput sa treaca cu viteza luminii si sa nu mai reprezinte un pericol. Cred eu, ca daca treci de primele sase luni, atunci ai intrat cu adevarat intr-o relatie. Atunci poti spune ca il accepti cu adevarat in viata ta pe cel de langa tine. Pana la urma, e ca intr-o afacere. Iti ia ceva timp sa ai incredere deplina, de exemplu intr-o firma care ofera servicii externalizare salarizare, pentru ca nu stii cum face, dar odata ce v-ati obisnuit unul cu altul, totul decurge foarte normal.

Complicat ?!

În Biblie se menţionează că Dumnezeu a creat omul şi femeia după chipul şi asemănarea Sa, lucrul pe care nu-l pun la îndoială. Însă, ceva foarte interesant şi amuzant: “omul şi femeia”. Chiar şi Cărtărescu zice că unul din motive pentru care bărbaţii iubesc femeile este: pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Într-adevăr – să fim făcute dintr-un alt aluat ?!

Şi totuşi, cu toată complexitatea feminină, într-o lume înconjurată de oameni, împlinirea femină necesită existenţa a câteva tipuri de bărbaţi, concomitent:

*  Prietenul – acel tip care te face să râzi, în faţa căruia nu-ţi pasă că ai picioarele neepilate or că părul e rebel, pt că el e mereu dispus şi încântat să te asculte şi să petreacă timpul cu tine, ca între amici. Ba mai mult – poate te mai ajută şi cu oja!;

*  Tatăl – omul care îţi oferă grija, puterea şi siguranţa şi care mereu îţi va insufla respect;

*  Fratele – persoana care or te va sâcâi (reciproc), ca mai apoi să îţi ia apărarea;

*  Colegul – amic la serviciu – persoana care te ajută la birou/ liceu/ universitate: fie cu o ceaşcă de cafea, fie cu o vorbă bună;

*  Poetul şi artistul – fiinţa care te va urca pe un piedestal, chiar şi în cele mai grele clipe ale existenţei tale, pur feminine, văzând “perla” din tine, chiar şi atunci când te simţi urâtă, uitată. Şi în general, e fiinţa care te face să te simţi muză, deci importantă;

*  Admiratorul – omul – surpriză care îţi reaminteşte că există un sufleţel care se gândeşte la tine, indiferent dacă lumea se prăbuşeşte or nu;

*  Meşterul cu mâini de aur – persoana care ştie cum să-ţi repare prize or să schimbe becul;

*  Şarmantul – omul care se joacă şi te trage şi pe tine cu el în “horă”;

*  Amantul/ Iubitul – minunea vieţii tale, care fie îţi îndulceşte ziua, fie ţi-o amărăşte complet; persoana care întruchipează dragostea, matură, cu toate deliciile şi problemele sale. Omul cu raze de dragoste şi joacă, meşterul cu mâini de aur şi degete din şurubelniţe, omul – surpriză, fiinţa cu perla din tine, omul cu ceaşca de cafea, omul care îţi oferă grijă, putere şi siguranţă, omul care te face să râzi şi te iubeşte (mai ales) în cele mai proaste zile.

What goes around – comes around

De ce în oraş stelele nu se văd ? Excepţie factorul ecologic &co. Trăind în oraş, suntem practic lipsiţi de această privelişte minunată. Să fie oare din cauza ocupaţiei şi lipsei de timp ?

Din copilărie eram interesată de ceea ce ascund stelele – probabil atunci am început să-mi şi dezvolt paranoia pt simboluri, precum că totul se întâmplă cu un scop, iar semnul ăla ar fi indicând ceva.

Şi deci, viaţa e un lanţ simbolistic, scheletul căreia constă din mici indicii pe care le putem citit în stele, cafea, cărţi, palme, ochi, atingeri, cristale, mingi „fermecate” &co. ?

Oare oamenii pe care i-am cunoscut ieri, simpli trecători (cândva), dar care au reapărut astăzi în viaţa mea (ca un vânt sufocant de vară, tăindu-mi respiraţia) erau prezenţi în stele, iar eu, trăind în oraş, nu i-am observat ? Şi dacă aş fi desluşit taina ani în urmă, i-aş fi lăsat să mă cunoască ? Or, aş fi încercat să-i citesc, pt a învăţa din timp cum să influenţez asupra reapariţiei (sau dispariţiei) acestora din viaţa mea ? Să fie oraşul atât de mic, or puterea stelelor atât de mare ? What goes around – comes around ?